luni, 9 iunie 2014

Josef Zielinski memoralist al vieţii de meşteşugar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

dr. Nicolae Teșculă
directorul Muzeului de Istorie - Sighișoara

Sighişoara, la fel ca şi toate oraşele săseşti din Transilvania a fost de-a lungul secolelor o urbe prin excelenţă meşteşugărească. Viaţa socială, politică, economică, militară şi cotidiană la Sighişoara s-a confundat cu cea a meşterilor breslaşi.

  Secolul al XIV-lea prin anul 1376, aduce menţionarea existenţei primelor statute de bresle în Ardeal. În acel an se reînnoiesc statutele din patru oraşe transilvane: Sibiu, Orăştie, Sebeş şi Sighişoara. Aceste statute pomenesc pentru aceste oraşe prezenţa a 25 de branşe meşteşugăreşti şi a 19 bresle.[1]
  Importanţa comercială şi strategică face să devină foarte repede un important centru meşteşugăresc după cum atestă şi documentul din 1376. Documentar, cea mai veche breaslă este cea a cizmarilor la 1411, urmată de butnari la 1468, lăcătuşi şi pintenari la 1488 şi rotari la 1490. Până în 1500 avem nouă bresle, în primele decenii  ale secolului al XVI-lea se va ajunge la 17 bresle.[2]

 Dezvoltarea breslelor va face ca acestea să ajungă în jur de 40 ca număr în secolul al XIX-lea.[3] Puterea economică crescândă va face ca acestea să devină principala forţă economică şi politică a populaţiei săseşti, fiecare breaslă prin starostele său ajungând să fie reprezentată în sfatul oraşului. Unele dintre bresle ajung să le domine pe celelalte datorită bogăţiilor acumulate, din rândul lor fiind aleşi consilieri, primari şi emisari diplomatici care vor acţiona în numele oraşului .[4]
   Cea mai numeroasă breaslă va fi cea a ţesătorilor care număra la 1852 aproape 500 de membrii, dar şi cea mai săracă şi mai vulnerabilă in faţa concurenţei din partea manufacturilor textile.

La 1846, în Sighişoara existau în jur de 1159 meşteşugari şi comercianţi în frunte cu ţesătorii care aveau 164 meşteri, 133 calfe şi 54 de ucenici urmaţii de cizmari cu 125 de meşteri, tăbăcarii cu 58 pălărierii şi cojocarii cu 38 de meşteri şi tâmplarii cu 30 de meşteri. la 1854 avem în total 682 de meşteri şi la 1883, doar 493 de meşteri, din care 125 au renunţat la meseria lor.[5]
    În 1872 prin „Legea pentru libertatea meseriilor” a însemnat sfârşitul breslelor din Ardeal. Ele au fost înlocuite de noi forme de organizare cum ar fi aşa numitele „tovărăşii de meşteşugari”, iar mai apoi, de corporaţiile de meşteşugari.[6]

Un fin observator al realităţilor economice ale vremii se va dovedi a fi brutarul Josef   Franz Zielinski jr. Născut la 26 noiembrie 1855, ca fiu al croitorului Josef Zielinski sen, originar din Kalisch (Polonia de azi). După absolvirea şcolii reale din oraş va studia comerţul la Sibiu şi în urma crahului financiar al bursei vieneze din 1873 se va orienta spre meseria de brutar. În acest sens intreprinde o călătorie de studii în vestul continentului trecând prin  oraşe din Ungaria, Austria, Italia, Elveţia, Germania, Olanda şi Belgia. După 5 ani de peregrinări în anul 1878 se întoarce în oraşul natal şi pune bazele unei brutări oraşul natal. Moare la 18 iulie 1943. În anul 1927 îşi va publica memorile la tipografia Markus din Sighişoara sub numele de Wandern und Lernen ( Călătorii şi învăţăminte ). [7]    
        
            Pe parcursul a 107 pagini într-o limbă cursivă şi plină de umor prezintă posterităţii tinereţea sa tumultoasă, fiind unul din ultimii saşi ardeleni care a intreprins o călătorie de studii, după obiceiul calfelor medievale în Europa de vest în sensul perfecţionării meseriei: „Aş vrea să povestesc dragei mele soţii şi dragilor mei copii şi prieteni despre timpurile vechi şi bune care au cuprins anii copilăriei mele şi despre scumpa veche Sighişoară a anilor 60 ai secolului trecut. În cadrul cronicii familiei mele se reţine câte o păţanie sau întâmplare din acel timp, care - după părerea mea - ar mai interesa în afară de copii mei cu siguranţă şi pe câte un prieten şi conaţional al meu. Vreau mai ales să povestesc tuturor celor interesaţi, despre întâmplările libere, vesele, câteodată chiar şi amare, care însoţeau odinioară calfa în călătoria sa. Calfa este o figură care aparţine secolului trecut. Următoarele rânduri o să povestească şi relateze, despre întâmplările care m-au însoţit ca ucenic dintr-o ţară într-alta. Fie ca dragii mei copii şi - să dea Dumnezeu - dragii mei nepoţi să înţeleagă din aceste rânduri că dorul de ducă care avea să-l poarte pe tânărul vârcolac cu o putere nestăvilită spre străinătate, a fost dublat şi de aspiraţia voioasă spre ştiinţă şi educaţie.” [8]
            La începutul lucrării va face o radiografie asupra situaţiei economice a oraşului. Meşteşugurile erau încă la mare căutare, de pildă cizmarii: „  În anii 60 erau aproximativ o sută de meşteri în breasla sighişoreană. Cam şase din aceşti o sută erau şi anumiţi cizmari germani, care nu au fost însă în breaslă, abia mai târziu ei s-au  unit cu cizmarii. Printre aceşti 6 pantofari germani, care confecţionau încălţăminte mai fină, în mod ciudat nu se afla nici un sas, ci tot felul de calfe venetice din străinătate, Boemia, Moravia, Tirol, Ungaria; abia mult mai târziu cizmari s-au dedat la aşa numita <Rahmarbeit>. Printre cizmari erau unii care îşi tăbăceau singuri pieile, aceştia confecţionau apoi un sortiment foarte deosebit de cizme, care se purtau doar în anumite comune (...). Pe parcursul multor ani cei din regiunea viticolă puteau fi recunoscuţi după cizme, care arătau în felul următor. Erau in întregime fără tocuri şi erau înzestrate de ţigani cu placheuri scobite. Partea superioară (tocul piciorului şi al cizmei) era tăiată dintr-o bucată, şi avea la Rüßt trei pliuri de grosimea unui creion, care se întindeau la încălţatul cizmei, adică era opusul total a cizmelor cu limbă, moderne azi, care după cum se ştie nu se întind.”. [9]
Legat de acest meşteşug era şi tăbăcăritul, care oferea materie primă cizmăriei. Nu se bucurau de mare câştig, deşi: „Majoritatea tăbăcarilor erau  saşi şi erau cu toţii foarte înstăriţi. Frecventau toate iarmaroacele, chiar şi până sus la Bistriţa. Făceau în mare parte piele pentru cizmari, chiar ăi pentru încălţămintea de oraş o piele bună de viţel se ridica pe atunci de obicei la nivelul aşteptărilor. Ca muncitori, tăbăcarii angajau de obicei unguri, care îşi ziceau <Varga>. A fost proverbială hrana îndestulătoare pe care ţesătorii o dădeau angajaţilor lor.  Aceştia primeau de cinci ori pe zi de mâncare. La micul dejun nu primeau vezi doamne cafea, asta era prea rară pe atunci, dar primeau în loc de aceasta de trei ori pe zi un Seitel vechi (1/2 l) de vin, pe lângă asta, o <Tocană> sau slănină. Oamenii trebuiau însă să muncească foarte greu, pentru că nici în această meserie nu existau încă maşini. ”[10]
Breasla ţesătorilor: „... era, spre deosebire de cizmărie, în întregime în măinile meşterilor saşi. Se lucra cu războaie manuale, şi muncitorii mulţi de care era nevoie pentru această muncă (de multe ori o frăţie era formată din peste 100 de oameni) erau adesea străini, şi anume în cea mai mare parte din Moravia.” Şi continuă arătând cu umor faptul că: „Remuneraţia muncitorilor  nu era fixă, ci feciorilor le era plătit fiecare cot . - În acest context îmi vine în minte o întâmplare care s-a petrecut în acea vreme. -  Maiştrii ţesători mergeau pe atunci la iarmaroace, ca şi acum. O dată, cu ocazia unei opriri la Ţigmandru, la întoarcerea de la un iarmaroc din Târgu Mureş, s-au hotârăt să le plătească muncitorilor lor cu 2 Kreutzer mai puţin pentru fiecare cot. După sosirea la Sighişoara, au chemat muncitorii să ajute la descărcarea cuferelor grele, s-au plâns de prostul mers al afacerilor şi au comunicat în acelaşi timp decizia luată, de a le plăti pentru un cot cu doi Kreutzer mai puţin ca până acum. Deoarece băieţii s-au convins descârcând lăzile grele, că le-a rămas meşterilor lor marfă - s-au supus deciziei. Dar meşterii nu aveau să se bucure mult timp de avantajul lor. Din întâmplare a ieşit la iveală, că ei îşi vânduseră în Târgu Mureş marfa până la ultima bucată, însă au umplut lăzile cu grâu frumos, de aceea erau atât de grele la descărcat. Aşa că - mare nelinişte în rândul băieţilor, întrunire a Frăţiei, etc. şi băieţii si-au primit din nou vechiul salar..”[11]
În acest context economic tânărul Josef după terminarea şcolii medii trebuia să aleagă fie urma o treaptă superioară în învăţământ la Gimnaziul evanghelic din localitate, fie se întrepta spre alegerea unei meserii. Legat de acest aspect arată: „ Astfel a sosit anul, în care am părăsit şcoala, după ce între timp am împlinit al 14.-lea an, trebuia să mă gândesc să-mi aleg o meserie.  Fără a vrea să mă laud într-un fel, pot totuşi spune, că am fost întotdeauna un om dezgheţat, vesel. Aşa că nici învăţătura nu-mi cădea niciodată greu; dar pentru că, tatăl meu nu era german şi am învăţat târziu şi de unul singur să învăţ scrierea germană, mi-a lipsit ajutorul necesar. Aşa am făcut şi eu greşeala pe care o fac des copii a căror tată nu se pricepe prea bine, am exploatat neştiinţa lui şi mi-am neglijat temele şcolare  spunând totuşi <Mi-am făcut temele>, pentru că nu putea să mă controleze. Urmare acestui lucru am rămas de mai multe ori în urmă cu examenele, uneori pe drept, deseori pe nedrept. Cu toate acestea, datorită firii mele vesele, nu am fost niciodată deprimat de eşecurile mele şcolare şi îmi trăiam cu veselie ziua.” [12]

Nefiind un părinte server, tatăl său îl lasă să aleagă meseria: „Mi-a lăsat libertatea de a-mi alege ce-mi place. Cum copii nu prea ştiu de fapt ce le place şi pentru ce au talent şi îşi aleg o meserie la întâmplare, aşa am făcut şi eu, şi mi-am ales din prima meseria de măcelar. După ce am făcut câteva săptămâni ucenicie la ginerele lui Anton Kwieczinsky, maistrul măcelar Friedrich Wenzel, nu m-a mai plăcut această meserie, şi am decis să devin comerciant. Mi-am ales şi singur şeful, un anume Demian· care avea o spiţerie mică în piaţă. Acesta m-a şi primit la el. Am stat un timp în acest magazin şi intenţionam, deoarece şeful meu avea şi un laborator de cofetărie, să învăţ şi această meserie. Eram iscusit, şi îmi şi plăcea lucrul acesta. Într-o bună zi a venit la cumătrul său Demian următorul meu şef, domnul Hausenblaß, şi i-a spus că-i trebuie un ucenic, şi i-a cerut să renunţe la mine în favoarea sa. Tatăl meu nu a fost întru totul de acord cu aceasta; dar domnul Hausenblaß i-a spus: <Lăsaţi-mi mie băiatul, e isteţ; fac din el un bun negustor de textile>. Şi eu, natural fără să pot judeca atunci bine lucrurile, am fost de acord. Şi astfel am mers ca ucenic la firma Hausenblaß.”[13]
           
După terminarea perioadei de ucenicie îm meseria de comerciant, tânărul devine calfă şi încearcă să caute de lucru în marele oraş ardelean, Sibiu. Aici va avea parte de o serie de surprize, dar mai bine să lăsăm textul să vorbească: „ ... am plecat pentru a începe în prăvălie, împreună cu un anume Goldschmidt Zacki la Sibiu. El avea să înceapă a fi Kommis·  în magazinul de metraje a lui Hamrodi.  Am sosit cu o zi mai devreme la Sibiu şi am mers la <Schäßburger Herrenhof>·, în Fleischergasse.· Deoarece hanurile din Sibiu erau pe atunci foarte primitive, Sighişoara avea acolo o casă proprie, unde comercianţii de aici, care veneau la iarmaroc erau cazaţi gratuit, asta însemnând că aveau dreptul să se culce pe propriile lor blănuri şi pături pe pământ şi să doarmă acolo. O cameră specială care era rezervată persoanelor oficiale care, eventual, veneau din Sighişoara aici, era dotată cu două paturi. De mâncare nu se dădea. Era numai un administrator acolo, şi toţi cei care doreau să fie cazaţi, trebuiau să se înscrie într-un registru. Dacă acesta mai există, nu ştiu. Şi noi ne-am trecut încă în el. Eu nici nu cunoşteam pe atunci o anumită insectă. Domnul Goldschmidt şi cu mine ne-am culcat aşadar în cele două paturi disponibile, dar nu am stat culcaţi nici cinci minute şi deja am sărit sus, aşa era de plin de ploşniţe. Prietenul şi tovarăşul meu de somn Goldschmidt, care era mai obişnuit cu aceste lucruri, s-a dat jos din patul său, s-a învelit cu un pled,· s-a culcat în mijlocul camerei şi rădea de mine, pentru că eram atât de îngrozit. Dar eu nu am văzut aceste animale şi poate că nici nu am auzit la Sighişoara de ele. Asta a fost intrarea mea în Sibiu. A doua zi m-am prezentat cu faţa tumefiată la şeful meu şi i-am povestit păţania mea. M-a încurajat, spunând că de-acum va fi mai bine, la el nu sunt ploşniţe. Am rămas aşadar un timp la prăvălie, dar nu eram întrutotul mulţumit; nasul îmi stătea îndreptat tot timpul câtre Viena.”[14]

 Ajuns la Viena într-un moment în care criza economică din anii 70 îşi făcea simţită prezenţa. Ca un aspirant la meseria de comerciant râmâne rapid şomer şi după o perioadă de peregrinare prin cartierele capitalei imperiale se orientează spre o meserie nouă şi anume cea de brutar: “Cu prilejul unei vizite în Prater m-am întâlnit cu un conaţional, care era ajutor de brutar, şi i-am povestit despre situaţia mea. El a spus că se va gândi un pic la aceasta, poate că  mă va ajuta. Două sau trei zile mai târziu, a venit la mine şi mi-a spus, că ar avea un plan, şi dacă aş fi de acord, mi s-ar putea ajuta, şi anume vroia, să învăţ meseria de brutar. La început nu am ştiut dacă să spun da sau nu, doar aveam deja 18 ani, şi să încep din nou, pentru a învăţa brutăria! Dar el încerca să mă convingă şi mi-a spus că el este prim-ucenic într-o mare brutărie şi trebuie să angajeze un băiat tânăr ca <Fitzi> adică Vice (aşa se numeau băieţii cei mai tineri, care de fapt erau doar ajutoare necalificate, fără nici un fel se răspundere, nu ocupau posturi importante şi funcţionau în brutărie ca oameni buni la toate, cum ar fi livrarea prăjiturilor, lucrări mai mici, la mese, etc.)

Pentru acest post intrau în calcul doar băieţii tineri din provincie, care trebuiau să fie fericiţi, dacă găseau un loc de muncă în Viena -  băieţii mai mari nu se angajau cu plăcere ca <Fitzi>. Am argumentat că nu am habar de brutărie. Dar el a spus <Asta nu are importanţă, eu voi fi în permanenţă în brutărie, aşa că nu va trebui să ştie nimeni că nu eşti brutar. Te angajez pur şi simplu, iar tu îţi vei da silinţa şi îţi pot garanta că vei învăţa în scurt timp mesria de brutar. Singura condiţie pe care o pun: salarul net pe care-l primeşti, să fie al meu>. Primeam doi guldeni şi 50 de crăiţari pe săptămână, plus masa de prânz  şi micul dejun.”[15]
Se va dovedi a fi o meserie plăcută pentru Josef şi foarte repede va învăţa tainele meseriei şi va primi de la patronul său un certificat de ucenic, precum şi o recomandare  din partea Asociaţiei Brutarilor Germani, cu care se putea angaja ca şi calfă la orice meşter care dispunea de o brutarie. Se întoarce în Transilvania la Sibiu, unde nemulţumit de condiţiile salariale se hotărăşte să se revină la Viena. Cu banii primiţi de la părinţi merge cu trenul din Sighişoara la Budapesta. Caută de lucru în capitala ungară şi de aici viaţa i se schimbă radical: “ În Budapesta nu am găsit de lucru. Aici am întâlnit un ajutor de ascuţitor de pile din Vöklabruck, care mi-a  zis: <Ştii ce ? Mergem pe jos la Viena !>  Aşa că m-am alăturat lui, mai ales că în timpul care am stat la Budapesta mi-am amanetat sau mi-am vândut, nu mai ştiu exact, până şi ceasul. Asta era în martie 1875. Era zăpadă foarte mare şi am trecut pe partea de la Óbuda·  si am mers înspre Gran.· Nu eram îmbrăcat în mod special pentru vremea de iarnă, deoarece camaradul meu purta o Steiererjoppe şi un Steiererhütchen· care mi-au plăcut atât de mult, încât i-am spus să facem schimb.  I-am dat haina mea de iarnă pentru ele. Eram mândru de pălărie şi hăinuţă, dar îmi era tare frig cu ele. Abia am ajuns în Gran, au început inundaţiile, Dunărea s-a revărsat, şi am rămas captivi. Am mers sus la nunţiul papal şi am primit aici în fiecare zi, dimineaţa o supă, un prânz şi pâine la cină. Asta a durat 8 până la 10 zile. Am vrut să trecem la Neuhäusel; dar Dunărea a intrat în curţi şi pivniţe. Aşa că am fost luaţi la hop, şi a trebuit să muncim. Am dat la pompe şi iar am dat la pompe ca nebunii câteva zile şi am primit ceva bani, că eram angajaţi în fiecare casă. De aici am trecut cu Propeller –ul dincolo pe partea cealaltă. Eram din  nou pe partea Pestei. Am mers la Neuhäusel şi am căutat de lucru. Dar nu am primit; dar pe alocuri ni se dăruia un pic de pâine şi din astea. Aşa ne-am croit drum prin Sanktgeorgen şi Tyrnau până la Bratislava.  Aici am primit de lucru, şi am rămas până după Paşti.” [16]

În oraşul dunărean se întâlneşte cu nişte conaţionali şi cu banii primiţi vor ajunge cu vaporul la Viena. Vor încerca să se cazeze la diferite azile sau la hanuri ieftine însă nu dispuneau de bani suficienţi şi în acest context unul dintre sighişoreni spune că are un unchi bogat în capitală. La iniţiativa lui Zielinski vor merge la această rudă pentru a primi nişte bani. Întâlnirea se va dovedi a fi una plină de umor deoarece unchiul şi nepotul nu se cunoşteau: “Cum s-a făcut ora 12, an intrat la domnul Zimmermann.[17] Nu mă cunoştea nici pe mine şi nici pe Stürzer Fritz din Hennegēsken. Cum am intrat, Fritz a spus: <Domnule unchi, ţi-l prezint aici pe prietenul meu Zielinsky din Sighişoara!>, şi eu am spus <Iar eu, domnule Oberkirchenrat·, vi-l prezint aici pe prietenul meu, fiul postăvarului Stürzer din Hennegēsken!> El a spus: <Aşadar tu eşti fiul lui?> şi Fritz a spus: <Da domnule unchi!>  Dar nu a vrut să dea de înţeles că ne-ar invita, - a întrebat doar dacă am mâncat deja şi ne-a dat fiecăruia câte un gulden de argint; ăştia doar erau bani mulţi pe-atunci. “[18]

            Cu acest mic ajutor financiar va găsi o gazdă şi se va angaja ca şi calfă de brutar. Acum află că fiind catolic, dacă întreprinde un pelerinaj în Oraşul Etern pe baza unui certificat obţinut de la uniunea calfelor din Viena se va putea caza gratuit în parohi sau la mănăstiri. Acest gând nu mai îi dă pace şi pleacă cu câţva tovarăşi la drum: “Acum aveam un înscris, de pe urma căruia aş putea beneficia în timpul călătoriei. S-au mai alăturat doi, Unul din Rheinland,· un anume Köhler şi o calfă de tâmplar din Braunschweig; cum îl chema pe acela, - am uitat. Deci, am mers din Viena – întregul drum a fost făcut pe jos – prin Wiener-Neustadt, Salzburg, Schwaz, Reichenhall, Innsbruck, Bozen, Brixen. În călătorie, natural că nu mergeam pe drumul drept, ci mergeam de la un turn de biserică la următorul turn de biserică; Doar timp aveam destul. Din cei doi tovarăşi ai mei de călătorie, cel din Rheinland era catolic, iar cel din Braunschweig, protestant. Peste tot unde ajungeam, beneficiau şi ei de scrisoarea de recomandare. Dar nu întotdeauna mergea totul strună, deseori eram refuzaţi. Ei erau cazaţi în case catolice. Eu mergeam pe cât posibil mereu la casa parohială sau la mănăstire.” [19]
            Mergând din localitate în localitate pe jos vor traversa Alpii şi vor ajunge la Veneţia. Aici, în spaţiul italian colegii de care se va despărţii vor avea un şoc culinar şi cultural. Ei nu ştiau italiană şi nu cunoşteauce este mămăliga: “Am intrat într-o Osteria; aici se scotea chiar mămăliga dintr-un ceaun mare, şi era vândută la gramaj. Ne-am cumpărat fiecare o jumătate de kilogram de mămăligă şi o farfurie plină cu peştişori prăjiţi în ulei. Am vrut la început să facem pe domnii - şi nu am mâncat capul. Cei doi colegi ai mei nu au mâncat niciodată mămăligă şi o mestecau, dar au spus curând că nu pot mânca aşa ceva. Am mâncat-o eu, iar până la urmă am mâncat şi capetele de peşti.
De aici am mers cu barca la Chioggia şi am mărşăluit mai departe spre Ferrara şi Bolgna. Aici este şi o universitate, şi ne-am întâlnit aici cu studenţi italieni. Ei nu ştiau germana, şi nici noi italiana. Pe mine în hainele austriece (Steiererjoppe şi Steiererhütchen) m-au remarcat în mod deosebit, şi credeau că sunt un student călător. Celor doi colegi ai mei nu le-au acordat atenţie atât de mare; dar eu am mers cu ei la cârciumă. Băncuţa mea mică am lăsat-o la han, adică la Osteria unde locuiam. Studenţii m-au cinstit deosebit de bine. Poate că m-am şi pilit un pic, ca toţi ceilalţi. Apoi dimineaţa am fost eliberat cu graţie.

De la Bologna am luat-o spre Florenţa. Cu câteva staţii înainte de Florenţa, cum aveam obiceiul pe la timpul amiezii să ne luptăm pentru un prânz, şi mergeam de câte unul singur din casă în casă eu am ajuns  într-o moşie mare, şi anume pe partea din dos, într-o grădină. Am întrebat de un prânz şi nu ştiu drept cine m-au luat oamenii aceia, atât: m-au chemat la masă. Am conversat prin pantomimă, cum am ştiut şi am putut. Am stat cam o oră la moşie. După ce m-am despărţit de domniile lor, am ieşit la drum şi mi-am căutat colegii. Nu erau de văzut nicăieri. Acum stăteam şi nu ştiam ce să fac: au rămas oare în localitate sau au mers mai departe? Îmi făceam griji, erau foarte înfometaţi cei doi şi peste tot unde ajungeam, ni se dădea de obicei mămăligă. Dar cei doi nu o puteau mânca, fiindcă nu o suportau. Dacă ajungeam undeva şi ceream apă, ni se oferea vin, din damigene mari. De altfel, nu era rău; în ceea ce mă privea aveam şi un stomac mai rezistent ca ăia, şi puteam să suport şi mămăliga. De peste tot mi-am umplut buzunarele cu ceapă şi mâncam mămăligă cu ceapă  şi cu toate aste arătam relativ bine. Dar camarazii mei nu erau în stare să mănânce asta. Aşa că le şi dădeam întotdeauna toată pâinea pe care o primeam etc. şi îi ajutam cum puteam. Dar acum ne-am pierdut. Am crezut că poate au luat-o înainte, aşa că am mers mai departe pe stradă.“[20]

             Acuzat de vagabondaj la Florenţa va fi nevoit să lucreze într-o carieră de piatră, de aici va merge la Pisa şi cu multe peripeţii, cu teama de a nu fi expulzat va ajunge la Roma, unde va încerca să se cazeze la casa pelerinilor, dar : „Când am ajuns, i-am înmânat fratelui portar paşaportul meu şi am cerut să mă primească. Dar acesta s-a întors după ce a arătat hârtiile mele la recepţie cu vestea că nu pot fi primit. <„Dar de ce nu?> Doar în paşaport şi un înscris cum că am venit din Viena la Roma la Sfântul Părinte. <Da.>, a spus, <dar în paşaportul dumneavoastră romano-catolic este trecut cu altă cerneală>. Asta era adevărat! În paşaportul meu pentru străinătate nu s-a trecut confesiunea şi odată când m-am uitat mai bine în el şi am văzut că nu era trecută confesiunea, am completat de la mine putere <romano-catolic>. Dacă aş fi lăsat totul neatins ar fi fost mai bine. Mi-am recunoscut aşadar vina şi am mai adăugat că am făcut-o doar pentru ca să fiu sigur că voi fi primit în casa pelerinilor. I-am cerut de aceea încă odată să nu mă refuze, ci să mă ia înăuntru, ceea ce a şi făcut-o până la urmă, şi lucrurile s-au lămurit. Aşa că am fost primit de un domn foarte amabil, vorbitor de limba germană, care mi-a dat doar o mică mustrare, şi mi-a dat pentru trei zile casă şi masă.

Aşa că am rămas la casa pelerinilor. Ziua următoare ne-au dus – eram mai mulţi pelerini acolo – la biserica Sf.Petru, la spovedanie; ce nu era chiar aşa de simplu, pentru că aici erau mai multe scaune de spovedanie pentru toate naţiile şi limbile. Aşa că şi duhovnicul meu era german, per nume Germanus Bauer, după cum am putut vedea după semnătura de pe biletul pe care l-am primit cu toţii. Ziua următoare am fost conduşi cu toţii – erau foarte mulţi străini şi anume majoritatea femei – după ce am primit sfânta împărtăşanie, la sfinţia sa Papa în Vatican, fiind însoţiţi de preoţi. A fost un moment extraordinar de festiv, când noi stăteam, mulţi profund emoţionaţi şi plecaţi înaintea sfinţiei sale, care ne-a dat binecuvântarea sa prin semnul crucii.” [21]

Îi va plăcea la Roma şi va cerşi la Vatican pentru a putea plăti mâncarea şi cazarea: “Între timp am urcat şi la biserica Sf. Petru. Aici este o scară în spirală, care duce pe acoperiş şi când se iese se poate admira panorama Romei. Toţi străini care se aflau afară, îşi exprimau extazul în limba lor maternă. În ori ce caz, cum auzeam strigându-se <Ach wie herrlich, wunderschön!>·, mă furişam pe lângă oamenii aceia, îmi scoteam pălăria şi spuneam: <Un pelerin sărac vă solicită un mic ajutor>. Pentru cei care îşi pot permite să vină ca artişti sau în călătorii de plăcere la Roma, bineînţeles că nu conta; aşa că primeam unul până la zece franci. Timp de două zile am cam strâns ceva bani. Dar a treia zi a venit unul de la garda elveţiană la mine şi a spus: <Vă urmăresc deja de două-trei zile. Ce faceţi aici?> Eu am răspuns: < Sunt pelerin, mi s-au terminat banii, şi trebuie doar să fac rost de nişte bani, pentru domniile lor nu contează oricum.> El a spus:< Acum aţi primit destulă pomană, dacă vă mai văd odată pe-aici, pun să vă aresteze>.  Nu am mai mers pe biserica Sf. Petru.“ [22]
            Va fi obligat să plece din Roma, va ajunge la Monte Casino, apoi la Capua şi la Napoli, cerşind prin mănăstiri şi spunând că este un pelerin care a fost la Sfântul Părinte. Va lua un vapor, unde va îndeplini o serie de munci şi trecând prin Palermo va ajunge la Genova. Se va îmbolnăvi şi va fi internat în spital, după ce se va însănătoşi împreună cu  un nou tovarăş de drum, tot calfă,  îşi va continua drumul spre Torino, Milano şi : „Am călătorit via Como spre Elveţia şi de-a lungul încântătorului Lago Maggiore. Am savurat peisajul şi nu ne grăbeam. Dar pentru că nu am mai vrut să mergem la cerute, ni s-au terminat banii curând. Am ajuns până la Bellinzona, ultima oprire înainte de St. Gotthard. Tunelul nu era construit încă; se lucra din două părţi, dispre Bellinoza şi dinspre Flüen. Ne-am cazat şi noi într-o baracă de muncitori.” Aici va avea o altă păţanie: Aici începe o etapă nouă a călătoriei mele, în ceea ce priveşte alcoolul. Până la St. Gotthard nu am băut niciodată rachiu, şi nici nu avusem ocazia s-o fac. În Elveţia germană, viaţa calfelor era una mult mai animată, aşa că întâlneai la fiecare colţ al străzii calfe (...), şi sticla cu rachiu avea un rol important. Peste tot unde se întâlneau, se bea. Chiar şi în pensiunile <Zur Heimat> – deşi era interzis acolo,  se bea şi se servea alcool. Eu m-am ţinut spre norocul meu departe de acesta; pentru că-mi era o scârbă colosală de rachiu. În Viena  am dus în primele ore ale dimineţii produsele de patiserie la o aşa numită <Ceainărie>, asta era în realitate cârciumă, şi aici am văzut şi m-am îngrozit de indivizii decăzuţi, care şedeau aici, încă beţi fiind din ziua trecută. Îmi cumpăram mai bine o cană de lapte. Şi în călătoriile mele ulterioare mi-a fost de bun augur, faptul că m-am ţinut în orice caz departe de băutul de rachiu. “ [23]
Îşi va continua călătoria prin ţara cantoanelor ajungând la Konstanz şi va merge spre Strassbourg. Nu mai avea bani şi profitând de faptul că în zona era o populaţie catolică va face rost de bani într-o formă inedită: “În zona aceasta totul e strict catolic. Nu mai eram în bani, dar mai aveam încă cele trei Rozarii romane. Odată – am fost chiar bine primit într-o gospodărie ţărănească – şi dintre lucrurile mele mi-a picat un Rozariu în mână. M-am adresat ţărăncii şi i-am spus, că am ceva foarte valoros la mine, un Rozariu de la Roma, sfinţit de Sfântul Părinte. Dar dacă aş primi ceva echivalent în schimb, aş fi dispus să-l cedez. Femeia a fost imediat extrem de încântată. Trebuia să i-l şi arăt. Era un Rozariu foarte obişnuit, cu bile din lemn sau os. I l-am vândut şi ea mi-a dat câteva mărci.

Fiindcă asta a mers aşa de bine, m-am gândit, că nu e rău; poate vei putea să vinzi şi celelalte două atât de bine. În următoarea comună chiar că le-am dat. Aşa că în următorul orăşel am cumpărat o întreagă duzină şi am scăpat de ele în aceiaşi localitate. Întotdeauna arătam certificatul meu de pelerin şi bineînţeles doar un singur Rozariu. Am înţeles cum stau lucrurile şi am continuat, astfel că am vândut un număr apreciabil de rozarii, cu profit. Aveam un coleg cu mine căruia i-am spus:<Nu mai trebuie să mergi nicăieri să mai ceri pomană.  Asta este o afacere bună, din care putem trăi>. Aşa a şi fost. M-am dus cu înscrisurile mele la curţile parohiale şi am fost peste tot bine primit. Nu am comis nici o nedreptate prin asta, doar că am spus oamenilor că sunt în drum spre casă. Drum spre casă e un termen general; se poate merge acasă şi trecând prin Germania. Cum am ieşit din Schwarzwald înspre Offenburg, s-a cam terminat. Dar am plasat deja tot stocul meu de rozarii.” [24]
            Lipsa de bani îl va face să accepte o slujbă de a însoţii un tren de vite până în Paris. Contactul său cu Oraşul Luminilor se va dovedi a fi destul de periculos, mai ales că: “Ne-au dus la un han primitiv, pentru calfe, într-o periferie oarecare. Aici am mai cheltuit cei câţiva crăiţarii ai noştri şi tot nu ştiam ce să facem. Mi-a venit ideea: Să mergem la consulat! Dar eram feciori de mai multe cetăţenii. Şi poliţia a pus ochii pe noi. La secţia de poliţie ne-am interesat despre consulatele noastre. Eu am  mers împreună cu alţi doi, la cea austriacă, şi aici ne-am plâns secretarului de necazurile noaste. Acesta ne-a spus, că nu ne poate da nimic şi nu poate face absolut nimic pentru noi. De ce am fost atât de tâmpiţi  şi am venit aici? Am întrebat dacă ne poate face rost de muncă, dar a negat şi aceasta. Singurul lucru pe care-l putea face, era să ne trimită înapoi la Strassburg. Ne-a dat un ordin către secţia de poliţie. Am crezut că acum ne pun în tren şi ne trimit în felul acesta înapoi. Dar ni s-au luat actele şi ne-au transportat apoi pe jos înapoi la Kehl.

Cu chiu şi vai am trecut astfel prin Franţa. Câtă foame şi necaz am îndurat,  nu vreau şi nu pot să descriu aici, am suportat totul şi cu toate astea mi-am păstrat buna dispoziţie. Pe ici pe acolo ne-au pus şi în tren şi am mers pe distanţe scurte în vagoane de clasa a patra sau vagoane de marfă. Între timp ne-a crescut şi părul, aşa că arătam destul de sălbatici. La Kehl ne-au dat drumul, ne-au dat lucrurile înapoi şi ne-au zis să ne vedem de drum. Mai aveam ceva franci şi am mers la un han. Aici iar am întâlnit calfe. Cu ele am călătorit la Karlsruhe. Aici am poposit şi am vizitat acest oraş unic. E construit foarte modern, cu tot felul de străzi paralele. De aici a mers câtre Stuttgart.” [25]

            Pereginarea calfei Zielinski continuă acum prin oraşele germane, Meinz, Frankfurt, Worms, Köln, unde se va angaja temporar şi după ce va primi o brumă de bani mergea deseori pe jos mai departe:”...am trecut în Belgia. Prin Virvie şi Liege am străbătut ţara până la Bruxelles. Cu germana ne descurcam aici, doar foarte greu. La Bruxelles au venit într-o bună seară militari la han, care recrutau pentru legiunea străină olandeză. Nu am ştiut ce înseamnă asta şi ce să fac, şi m-am înscris din exces de zel pentru Batavia·. Am primit ceva bani şi dimineaţa următoare am fost luaţi.  Am fost duşi  cu trenul la Anvers; aici urma să ne îmbarcăm. Dar într-o zi au venit pe vapor diverse personalităţi în inspecţie, de la poliţia secretă, de la diverse ambasade şi au controlat actele celor recrutaţi, pentru a vedea dacă nu sunt infractori sau unii cu stagiul militar nesatisfăcut în ţara lor printre aceştia.  Când mi-a venit şi mie rândul m-am prezentat şi am fost întrebat de acte. Atunci am arătat legitimaţia, care era deja la un subofiţer. Funcţionarul consular a privit-o şi m-a întrebat ce vreau de fapt. Dacă ştiu încotro voi pleca? Nu, asta n-o ştiam, ştiam doar că am fost angajat pentru 12 ani; eram într-o stare, în care nu am pus multe întrebări. Atunci el m-a lămurit în legătură cu fapta mea nesăbuită, iar eu l-am crezut. A întrebat în continuare, dacă aş vrea să mă eliberez, iar eu am spus, după ce m-am gândit mai bine, că aş dori tare mult. Dar aldămaşul l-am cheltuit deja. El a declarat că nici nu poate face altceva decât să mă revendice pentru imperiul Austro-ungar, deoarece mai trebuie încă să fac armată. M-a întrebat unde am fost staţionat şi am spus că la Viena, dar am fost declarat inapt pentru totdeauna. Dar nu puteam dovedi acest lucru. Aveam atunci 22 de ani. Eu şi cu încă câţiva tineri, care am fost atât de nesăbuiţi de a ne lăsa recrutaţi, am fost pur şi simplu puşi într-o barcă şi duci înapoi la Anvers.  Dar înainte ne-au fost luaţi cei câţiva franci belgieni care  ne  rămăseseră din banii primiţi.La consulat mi s-a dat un avertisment; dar după ce am povestit cum mi-a mers, am primit un ajutor şi bunul sfat, să fac cumva să găsesc o cale să mă întorc în Germania.”[26]
            Cu greu va ajunge din nou în spaţiul german la Düsseldorf, va călători prin bazinul Ruhr, ajungând la Hamburg şi de aici la Berlin, Dresda, Wittenberg, Nürnberg, München şi de aici: “ Când ne apropiam  de  Rosenheim era aproximativ ora zece dimineaţa. Cam cu un sfert de oră înaintea oraşului am văzut la marginea pădurii o casă construită asemănător cu cele pe care le-am văzut în Westphalen, sălile de servire şi camerele de locuit sub acelaşi acoperiş. Am intrat amândoi. Când am bătut la uşa primei camere, nu a răspuns nimeni. Şi la a doua uşa bătăile noastre au rămas fără răspuns. Cu toate acestea, am deschis şi am intrat în bucătărie. Ce ne-au văzut ochii? Nici ţipenie de om, dar o tavă mare cu gogoşi calde pe masă. Ne-am uitat unul la altul şi apoi am luat fiecare cu teamă câte o gogoaşă din tavă. Cum tot încă nu venea nimeni, ne-am mai luat şi a doua. După aceea am ieşit şi am bătut la a treia uşă, şi când nici acolo nu s-a arătat nimeni, am deschis şi am văzut că dădea în sălile de mese. Nici aici nu am văzut un om. Îmi era foarte penibil, că eram singuri aici, şi am mâncat din gogoşi, deşi au fost bune, şi nici nu se observa că lipsea ceva de pe tavă. M-am întors în bucătărie, când colegul meu a venit grăbit înspre mine şi a spus: <Hai !>  Eu, fiind un pic mirat de faptul că el se grăbea deodată atât de tare, am mai aruncat o privire în bucătărie şi am văzut spre disperarea mea că tava care înainte era plină cu vârf, acum era în totalitate goală. Ce se întâmplase? Colegul meu, calfă bătrână, s-a năpustit şi şi-a vărsat toată tava în sacul  său. Aşa că , dacă am mers cu el îi eram complice, a trebuit să ies cu el. Aşa că ne-am îndepărtat, dar nu înspre oraş, că ni se părea puţin prea periculos.  Colegul meu a tăiat-o fără prea multe discuţii imediat înspre pădure.

Nu am mers încă nici cinci minute pe şosea, am auzit în spatele nostru strigătele unei muieri, probabil era proprietara gogoşilor, care striga după noi. – Dar când am auzit şi voci de bărbaţi, am tulit-o amândoi  aşa sprinteni cum eram şi ne-am refugiat în pădure.

Aici am intrat adânc, până nu am mai putut auzi strigăte şi credeam că nu mai puteam fi ajunşi. Sub un copac, am mâncat gogoşile la amiază, apoi ne-am gândit la ce vom face mai departe.
Pentru a nu stârni suspiciuni, am hotărât, să ocolim Rosenheim total, şi am  şi făcut-o într-un ocol mare de o oră sau mai mult, şi am intrat în sfârşit din partea opusă în oraş. Aici era în ziua aceea chiar depunerea jurământului şi se vede că rudele recruţilor au făcut gogoşi pentru a sărbători această zi, aşa cum se obişnuieşte şi la noi. În Rosenheim am mers la han. Asta era o cârciumă mai mare şi se strângeau aici încetul cu încetul toţi tinerii care în timpul acelei zile au fost la unitate şi discutau aici. Între ei erau şi mulţi străini, ne lăsau şi pe noi, calfe venetice să participăm la conversaţiile lor, iar noi o făceam cu plăcere. În cursul serii s-a discutat şi despre problema noastră. Au intrat nişte tineri şi au povestit, cum calfe au furat de la rudele lor în cutare loc gogoşile. Noi am păstrat o înţeleaptă tăcere. Dar tinerii nu au judecat fapta noastră prea aspru, ci mai degrabă au râs de ea. Ziua următoare am continuat, şi am marşat către Salzburg.” [27]
            Dragostea de casă devenea tot mai profundă şi s-a hotărât să se întoarcă la Viena, unde să îşi desăvârşească meseria de brutar şi apoi să se întoarcă acasă:“Am mai rămas un timp acolo şi mi-am mai luat odată lucru în Dorotheengasse la Wolfbauer. Şi aici aveam misiunea de a mă duce dimineaţa cu produsele, pentru că toţi flăcăii mai tineri trebuie s-o facă în Viena, iar mie mi s-a repartizat Cafe Zaschkoda de pe Tuchlauben. Mă duceam tare devreme şi-l întâlneam cu regularitate, aşteptându-mă, adică aşteptând cornurile mele, pe celebrul compozitor Johann Strauss, şi înainte să predau produsele chelnerului respectiv şi să le număr pe tejghea, el lua deja o farfurioară şi ducea domnului Strauss chiflele, pe care acesta obişnuia să le savureze. Mânca întotdeauna ceai cu ouă, miere şi chifle cu unt. Am auzit multe de muzica lui Strauss şi m-am bucurat să-l şi văd acum şi să-i pot aduce chiflele.
Nici nu am pierdut ocazia, deoarece intenţionam să mă întorc acum în patria mea Siebenbürgen, de a-i face o vizită şi domnului consilier Zimmerman. Într-o bună zi am mers în Mariahilferstraße şi mi-am făcut prezentarea. A fost foarte bucuros şi cu adevărat foarte drăguţ cu mine. Eu i-am povestit aventurile mele, iar el şi-a exprimat mulţumirea sa: <Aşa că, plecaţi acum din nou spre casă, tinere? Mă bucur aţi fost în tot acest timp, atât  de curajos şi de cuminte. Rămâneţi în continuare un bun fiu al oraşului dumneavoastră!> În final mi-a spus la revedere şi am plecat de la el. După un timp am mers, apoi, cu trenul la Sighişoara. Tatăl meu mi-a trimis banii necesari drumului.” [28]

Ajuns acasă, tânărul Zielinski sătul de aventuri se va căsători, îşi va pune bazele unei afaceri în domeniul alimentar, în prima jumătate a secolului XX având una dintre cele mai renumite brutării din Sighişoara. Spiritul său glumeţ nu îl va feri de probleme, în urbe fiind recunoscut până în zilele de azi că  că a fost singurul sighişorean amendat pentru că a adus injurii instituţiei căilor ferate. ·
Dincolo de aceste aspecte, prin memorile sale Josef Zielinski ne prezintă o frescă a unei societăţi de mult apuse, a calfelor călătoare. O lume a tinereţii şi exuberanţei, în care pe lângă dreprinderea unei meserii, spiritul aventurier era la el acasă. Este prezentarea unei societăţi europene aflată în plină dezvoltare modernă, dar care în ciuda aparenţelor păstra tradiţii vechi seculare.
Deşi am putea spune că în vechime, din cauza rudimentarelor mijloace şi posibiliăţi de comunicare,  europeanul de rând nu circula, peregrinarea tinerilor aspiranţi la o meserie face să ne demonstreze faptul că,  din cele mai vechi timpuri şi până astăzi legăturile dintre diferitele părţi ale bătrânului continent au fost destul de facile.
           




[1] Ştefan Pascu,  Meşteşugurile din Transilvania până în sec. al XVI-lea , Ed. Academiei, Bucureşti , 1954, pp.82-87.
[2] Geront Nussbecher, Din cronici şi hrisoave : contribuţii la istoria Transilvaniei. Ed. Kriterion, Bucureşti , 1987, pp. 37-40.
[3] Carol Diff, Julius Holitzer, Meşteşuguri şi bresle , mss. –Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p.8;
[4] Ibidem, p.7.
[5] Adolf Hohr , „Aus der Vergangenheit der Ehrsamen Schässburger Leinweberzunft” în Schässburger Zeitung , nr. 8/1901 ,p.29.
[6]  Schässburg .Bild einer siebenbürgischen Stadt , Rautenburg Verlag,1998,  p.352.
[7] Erika Schneider, „ Ein Gebäck, durch das Sonne dreimal scheint. Josef Franz Zielinski und die königlichen Bäckerlöwen“, in  Schäßburger Nachirchten,  Folge 36, Dezember 2011, 18. Jahrgang, pp. 54-55.
[8] Josef  Ziliniski,  Wandern und Lernen, Markusdruckerei, Schäßburg, 1927, p. 1..

[9] Josef  Ziliniski,  Wandern und Lernen, Markusdruckerei, Schäßburg, 1927, pp. 7-8. Pe această cale dorim să mulţumim domnului Virgil Jitariuc pentru traducerea lucrării.
[10] Ibidem, p. 11.
[11] Ibidem,  p. 9.
[12] Ibidem, pp. 17-18.
· Familia Demian era o familie de comercianţi aromâni din Sighişoara. Ei făceau parte din Compania Levantină din Braşov.
[13] Ibidem.pp. 22-23.
· Este vorba de comis voiajor.
· Hanul domnilor sighişoreni
· Str. Măcelarilor, actualmente str. Mitropoliei din Sibiu.
· Pătură.
[14]Ibidem,p. 34.
[15]Ibidem,, pp. 36-37.
· În germană Alt-Ofen sau Alt-Buda.
· Esztergom, în Ungaria
· Părţi ale portului popular din zona Salzburg.
[16] Josef Zielinski,  op. cit.pp. 40-41.
[17] Este vorba de Josef Andreas Zimmermann, născut în 2 decembrie 1810 la Sighişoara. După terminarea studiilor gimnaziale în oraşul natal, urmează cursurile Liceului reformat din Cluj, specializându-se în studii juridice. La 1832 îl găsim cancelist la Guberniul Transilvaniei din Cluj, apoi devine căpitan al districtului Făgăraş, şi între 1838-1839 în găsim în slujba Tablei Regeşti din Tg. Mureş, iar din 1844 profesor la Academia de Drept din Sibiu. Din 1850 găsim la Viena, la Ministerul cultelor şi învăţământului, unde devine secretar ministerial. Din această funcţie va conduce Consistoriul evanghelic din Viena. Din 1860 în cadrul Ministerului cultelor şi învăţământului se va ocupa de problemele bisericeşti şi educaţionale ale bisericilor evanghelce din imperiul Habsburgic. La 1867 devine preşedintele Consilului Superior bisericesc al confesiuniilor evanghelice şi helvetice din monarhia dunăreană, funcţie pe care o va ocupa până la ieşirea sa la pensie în 1874. Moare la 19 mai 1897 la Sibiu ( după: Friedrich Schuller,  Schriftesteller Lexicon der Siebenbürger Deutschen,  IV Band, Hermannstadt, Druck und Verlag von W. Krafft, pp. 528-534).
· Consilier superior bisericesc.
[18]  Josef Zielinski,  op. cit.p. 42.
· Zona Rinului.
[19] Josef Zielinski,  op. cit.p. 47.
[20] Ibidem, pp. 49-50.
[21] Ibidem,  p. 54.
· Vai, cât de frumos, minunat!
[22] Ibidem, p. 55.
[23] Ibidem,  pp.69-70.
[24] Ibidem, pp. 72-73.
[25] Ibidem, pp. 75-76.
· Republica Batavă (neerlandeză Bataafsche Republiek) numită şi Batavia a fost o republică ce îngloba majoritatea teritoriului actual al Ţărilor de Jos din 1794 până în 1806. A fost prima şi cea mai durabilă dintre republiciile clientelare franceze. Numele Batavia face referinţă la poporul germanic batavi, consideraţi de revoluţionarii olandezi ca strămoşi ai acestora.
[26]  Ibidem, p. 85-86.
[27] Ibidem, pp. 99-101.
[28] Ibidem, p. 103.
· Prin centrul oraşului Sighişoara între  1896 şi 1965  trecea o cale ferată cu ecartament îngust ce lega prin Agnita, oraşul de pe Târnava Mare de Sibiu. În dreptul brutăriei sale strada era în pantă. Dimineaţa Josef Zieleinski împreună cu angajaţii săi ungeau cu slănină şinele de cale ferată. Mergând doar cu 10 km pe oră trenul patina şi atunci meşterul brutar ieşea cu un braţ de fân în faţa locomotivei, pentru ca aceasta să prindă puteri, în delicul şi hazul trecătorilor. Acest lucru nu a fost pe placul oficialilor căii ferate şi a fost amendat de poliţia feroviară. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu